Liceul E. Gojdu l-am absolvit la secția de fizică-chimie, deși eu mi-am dorit să fi fost admis la secția de matematică-informatică. Din păcate notele de admitere de la limba română 6,95 ✔️ și matematică 5,75 ✔️ nu m-au ajutat, media aritmetică a acestora 6,35fiind subbaremuldeadmitereminimla secția dorită. A fost foarte greu să promovez de la un an la altul, eu venind la acest liceu prestigios de la o școală generală de cartier unde pretențiile nu erau atât de ridicate. În acest liceu pe vremea mea profesorii 👩🏫👨🏫considerau fiecare materia predată foarte importantă. În 4 ani de liceu o singură dată am reușit să intrăm în laboratorul de informatică împreună cu dirigintele nostru pentru a vizualiza simularea unui proces fizic. Dacă aș fi știut dinainte că nu voi fi admis într-o clasă de matematică-informatică mi-aș fi încercat norocul la admitere în alt liceu tot la aceeași secție (matematică-informatică). Am rămas corijent o dată pe vară la chimie și am obținut cu greu notele de trecere la română, fizică, matematică, biologie, chimie. Mi-a fost mai ușor la franceză, istorie, educație fizică și purtare. Am prins bacalaureatul fără supraveghere prin camere video 📹, pe atunci nu existau în școli. Am susținut bacalaureatul la limbile română și franceză, fizică și educație fizică și l-am promovat cu media generală 8,20 ✔️ . După terminarea liceului am susținut un examen de admitere la Facultatea de Științe Economice din Universitate, dar existând concurență pe locuri și fiind insuficient pregătit am fost respins. Am urmat cursurile școlii postliceale T. Vuia pentru a nu sta degeaba acasă. Am susținut examen și am reușit la specialitatea informatică. În momentul admiterii la școala postliceală, eu cunoșteam unele lucruri despre calculatoare având acasă un PC 286 AT second hand pe care tatăl meu l-a achiziționat cu 600 DM la vremea aceea prin clasa a 11-a de liceu. Mai dobândisem cunoștințe despre calculator 💻 de la un curs pe care l-am efectuat contra cost la o firmă privată din oraș în timpul liceului. La școala postliceală Traian Vuia am studiat programarea calculatoarelor în limbajele Pascal și Fox Pro, am efectuat practică în laboratorul de informatică pe o rețea de calculatoare cu Novell NetWare pe server și Ms-dos pe stațiile de lucru. Majoritatea PC-urilor erau 286 AT cu monitor monocrom, dar existau și câteva cu monitor color, suficient echipate pentru a putea rula Turbo Pascal, Fox Pro pentru Ms-dos, Norton Commander și Windows 3.1. Bazele programarii în Turbo Pascal și Fox Pro m-au ajutat mai târziu să studiez individual limbajele Delphi și Visual Fox Pro. Școala postliceală a organizat pentru elevii doritori o excursie la Budapesta și astfel am reușit să văd și eu acest frumos oraș. Din Budapesta mi-am cumpărat o rachetă de tenis 🎾grafit marca Adidas pe care am utilizat-o la terenul de tenis, eu practicând în trecut ocazional acest sport. Ce pot să spun despre acea rachetă este că m-a costat dacă bine îmi amintesc 5500 Ft, era albastră fabricată în Franțaavea gripul de pe mâner din piele, dar plasticul care înconjura care proteja o parte din circumferința acesteia dar și orificiile prin care trecea fibra de nylon era casant. Nu pot să nu recunosc că am dat de pământ cu acea rachetă de câteva ori, dar vreau să spun că era un plastic care nu avea proprietatea de a fi puțin elastic asemănătoar cauciucului. Alt dezavantaj care mi s-a părut a fi la acea rachetă de tenis era că distribuția preponderentă a masei rachetei sau centrul de greutate să mă exprim mai bine era în mâner. Tenisul l-am început târziu cam prin clasa a 11-a de liceu, fără antrenor. Am început bătând mingea la perete și în curtea blocului jucând cu un vecin, fără fileu cu o rachetă de lemn la început. În 1995 drept cadou că mi-am luat bacalaureatul tata mi-a dat o sumă consistentă de bani 💸 pe atunci să-mi cumpăr prima rachetă de grafit, un Dunlop cu diametrul mare. Am cumpărat-o de la un antrenor de la o bază de tenis din Oradea. M-a costat mult dacă bine îmi amintesc vreo 130000 sau 140000 de lei la vremea aceea. Din momentul când am trecut de la racheta de lemn la racheta de grafit am simțit că încep să progresez. Mă interesam de prețurile rachetelor negru cu galben Head Andre Agassi, galben cu negru dar când auzeam de prețuri în jurul a 250 DM eram dezamăgit. M-am interesat atunci de prețul rachetelor Wilson, mi se spunea că prețul rachetelor Wilson Stefan Edberg ar fi în jurul a 170 DM și tot mi se părea mult. În magazine nu se găseau încă. Pentru comparație primul televizor color 📺din import un Levis fabricat sau asamblat în Austriaîn 1990 ne-a costat 45000 de lei. La scurt timp după mine și-a cumpărat și vecinul de la bloc cu care băteam mingea în curtea blocului una identică și ne-am hotărât să mergem împreună să închiriem teren la baza sportivă Precon și să jucăm. Am mers de la începutul sezonului până la închiderea sezonului de zgură mai mulți ani la rând, o dată sau de două ori pe săptămână în funcție de cum ne permitea buzunarul. Urmăream partide întregi de tenis la televizor. Pe la turneele ATP jucau Thomas Muster, Pete Sampras, Andre Agassi, Michael Stich, Boris Becker, Michael Chang, Petr Korda, Kafelnikov, Kiefer, Wayne Ferreira, Jeff Tarango, Dinu Pescariu, Dominic Hrbaty, Tim Henman, Greg Rusedski, Todd Martin, Mark Philippousis, Patrick Rafter, Adrian Voinea, R. Krajicek, Jim Courier, Spadea iar spaniolii Moya, Bruguera, Berasategui, Alex Coretjia, Costa dominau zgura. Finala turneului ATP de la București dintr-un an s-a disputat între doi austrieci Thomas Muster si Gilbert Schaller. A câștigat-o Muster care era în mare formă pe atunci. I-am uitat pe Medvedev, Ivanisevic, Edberg care era pe final de carieră si Rios. Rios, Muster, Korda si Ivanisevic erau stângacii din circuit. La feminin jucau în acele vremuri Graf, Seles, Sanchez, Hingis, Novotna, Majoli, Dragomir, Sparlea, Huber, Mary Pierce, Conchita Martinez, Lindsay Davenport, Amanda Coetzer. Pe toți aceștia i-am văzut jucând la televizor, parcă a fost ieri. Am avut nevoie de vreo trei ani să bat mingea pe terenul de tenis fără antrenor 👟sau instructor până să lovesc corect toate loviturile. Să învăț să servesc corect, dar și voleul și lovitura de backhand cu o singură mână mi-au luat mult timp. La început mingiile care îmi veneau pe backhand nu știam să le trimit înapoi în terenul advers decât prin backhand slice, nu știam să lovesc, dar mingiile treceau fără probleme peste fileu. Au fost momente în tenisul meu când nefiind mulțumit de backhand-ul meu am încercat să dau această lovitură cu două mâini. Am reușit, dar observând că eficiența loviturii de mele de forehand scade, am revenit la backhand-ul cu o singură mâna, aici având avantajul de a putea întrebuința și lovitura de slice cu o singură mâna, slice care nu mi-ar fi fost lesne de executat dacă aș fi optat să dau backhand-ul cu ambele mâini. Mi-am dat seama că la serviciu modul în care trebuie să țin racheta în mână sau priza diferă de modul în care se ține o paletă de badminton, că trebuie îndoiți genunchii și brațul si trebuie pusă forța din umăr și corp pentru ca serva ta să pună probleme adversarului. După un timp mi-am cumpărat o altă rachetă un Fin Wildcat pe care îl am și acum, de data aceasta cu diametru normal. Nu mai țin minte în ce an l-am cumpărat dar țin minte că m-a costat 450000 de lei iar marca germană DM era în acele vremuri 4500 lei o marcă germană. Cel care mi-a vândut racheta mi-a dat posibilitatea să aleg între două rachete Fin Wildcat identice una nou-nouță, la care și mânerul era învelit cu nylon și una cu care mi-a spus că a jucat cineva o partidă și pe care mi-o oferea cu 50000 de lei reducere, la 400000 de lei. Am ales racheta nou-nouță. Am avut posibilitatea să joc de vreo câteva ori și în sala pe linoleu la Sala Armatei, prin amabilitatea unui alt vecin care era angajat la armată, prilej cu care am putut să-mi exersez voleul jucând serviciu-voleu. În sală servele îmi intrau mai bine nefiind deranjat de soare sau de vânt la fel ca și în aer liber pe zgură. La sală mai era un avantaj faptul că mingiile nu se uzau așa de repede și le puteam folosi mai mult timp. Am participat la un turneu pe plan local în Oradea, fiind eliminat în primul tur cu 6-2, 6-2. Înscrierea în turneu m-a costat și aceea. Au fost vremuri când jucam pe arșiță, pe călduri foarte mari astfel că terenul după ce era udat în momentul când intram pe acesta la vreo zece minute era uscat complet, nu făceam pauză între game-uri deoarece închiriatul terenului era costisitor. De fiecare dată închiriam terenul pentru două ore și împărțeam suma de închiriat la doi cu vecinul. Am mai avut și o altă rachetă de grafit un Kneissl White Star second-hand de care nu am fost foarte mulțumit si pe care am vândut-o. La clubul sportiv Voința am avut ocazia să joc cu un Wilson Pro Staff model mai vechi și mi s-a părut a fi cea mai performantă rachetă cu care am jucat, o rachetă foarte bine echilibrată, de parcă ar fi fost concepută exact pentru felul în care eu eram obișnuit să joc tenis. La clubul de tenis Voința am jucat un set cu cineva cu mai multă experiență decât mine în fenomenul tenisului de câmp, am pierdut cu 6-1, dar la sfârșitul setului ne-am dat mâna și i-am zis "Mulțam că am luat game-ul de onoare." Tenisul e un sport costisitor. Pe lângă costurile cu închirierea terenului, achiziția de mingi mai apăreau din când în când costuri cu schimbatul racordajului rachetei care se rupea. Au fost situații când am renunțat la calitate din lipsă de fonduri necumpărand mingi de calitate Penn sau Wilson și cumpărând mingi mai ieftine chinezești care se găseau la prețuri mai mici dar care nu aveau elasticitate suficientă și nu săreau de la sol sau erau prea grele. Am jucat cu mingi de tenis marca Pneumant fabricate în fosta Germanie democrată, de care am fost mulțumit. Nu cred că am uitat să joc, dar am pus racheta deoparte. Sunt un necunoscut în lumea tenisului, n-am realizat nimic. Mi-a prins bine mișcarea pentru condiția fizică deoarece mai apoi m-am angajat 👨🏭 și a fost necesar la locul de muncă să fiu disponibil la efort fizic. Dacă aș fi început mai devreme cu tenisul, informatica și calculatorul astăzi aș fi ajuns mai departe poate, dar trebuie să fiu și puțin mai indulgent cu mine pentru că în clasa a noua sau a zecea într-o pauză în liceu am încercat să urc două trepte sau scări odată și am făcut o entorsă la piciorul drept fiind nevoit să stau acasă cu piciorul în gips. Poate și de aceea deplasarea mea pe terenul de tenis nu a fost atât bună, auzindu-l mai târziu pe Țiriac spunând că principalul său atu la tenis erau picioarele. De Țiriac am auzit prima dată când bunicul meu se uita la televiziunea maghiară, înainte de 1989, la televizorul românesc cu diagonală mare alb-negru Diamant și jucau Ivan Lendl cu Boris Becker pare-mi se la Praga, bunicul meu înțelegând limba maghiară și întrebându-l cine îi Țiriac mi-a spus că e manager-ul lui Boris Becker și că este român. Apoi l-am întrebat pe bunicul meu: "Ce e acela manager ?" Bunicul meu mi-a răspuns: Antrenorul. Boris era din câțiva pași la fileu și indiferent de cum ar fi ales să joace un meci de tenis din spatele linei terenului sau să joace serviciu-voleu șansele sale de a câștiga un meci erau aproximativ aceleași, intervenind aici unele aspecte legate de suprafața de joc, lentă sau rapidă, după părerea mea. Cu alte cuvinte era un jucător complet.
Centrul orașului în perioada anterioară a mandatului primarului Ilie Bolojan
Centrul orașului Oradea în perioada anterioară a mandatului primarului Ilie Bolojan
Centrul orașului Oradea în perioada anterioară a mandatului primarului Ilie Bolojan
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Crișul Repede văzut de pe podul de pontoane care era situat în locul actualului Pod Sovata
Bulevardul Dacia, Rogerius
Bulevardul Dacia, Rogerius
Bulevardul Dacia, Rogerius
Rogerius
Rogerius
Rogerius
Parcul Magnoliei
strada Transilvaniei
Podul Sovata
Bulevardul Dacia
Caravana Florilor 🌷🌺
Podul Decebal
Liceul Emanuil Gojdu
Liceul Traian Vuia
Statuia lui Mihai Viteazul.
Pe piedestal se găsește acum statuia regelui Ferdinand.
Monumentul soldatului necunoscut
Ioșia, cartierul în care am locuit aproape treizeci de ani
Prima Residence, cartierul Ioșia
corturile din baza de tenis de câmp Precon, cartierul Ioșia Nord
Parcul 1 Decembrie
Parcul 1 Decembrie
Cartierul Nufărul
Cartierul Nufărul
Bun venit în Oradea
Cartierul Velența
Cartierul Velența
Nymphaea Aquapark
Vedere Crișul Repede în Oradea
Palatul Stern a fost construit între 1908-1909, în locul unei clădiri fără fundație care a găzduit primăria orașului câțiva ani. Arhitecții Marcel Komor și Deszo Jakab au proiectat palatul în stil Secession. Subtilitatea detaliilor îl distinge de restul clădirilor Art Nouveau.
vedere de pe Crișul Repede
Palatul Moskovits și Biserica cu Lună
Palatul Moskovits a fost construit între 1910-1911
Arhitectura palatului este influențată de secessionul austriac și german
Culoarul Palatului Vulturul Negru
Palatul Vulturul Negru, cea mai mare clădire seccesion din România
Palatul Episcopiei Greco Catolice
Primăria Oradea
Primăria Oradea
a fost desăvârșită între 1902-1903
proiectul a fost condus de arhitectul Kálmán Rimanoczy junior
turnul Primăriei are o înălțime de 50 metri
Hotel Astoria
Teatrul de Stat Regina Maria
a fost construit între 1899-1900
arhitecți Fellner și Helmer
prima clădire electrificată din oraș
Palatul de Justiție
Bulevardul Magheru
blocuri construite recent în Ioșia, lângă magazinul Lidl
Bulevardul Ștefan cel Mare
Bulevardul Ștefan cel Mare
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Vedere de pe Dealul Ciuperca
Palatul Moskovits Miksa
Arhitectura veche se îmbină cu cea nouă, Prima Premium
Podul Centenarului, pod construit cu bani de la Uniunea Europeană în locul unui pod pietonal.
Cartierul Luceafărul
Palatul Vulturul Negru a fost construit în fostul han Vulturul Negru între anii 1907-1909 în stil secession, cu ajutorul arhitecților Marcel Komor și Dezso Jakab. Ansamblul are un pasaj acoperit cu sticlă care leagă două străzi și Piața Unirii. Decorat cu vulturul, emblema realizată în 1909, în atelierul de sticlă vieneză a lui Károly Neumann, a devenit simbolul construcției.

Bloc ANL nou, construit la ieșirea din Oradea spre Arad
Oradea, mai demult
Autogara OTL Nufărul ✔️
Câteva din realizările mandatului primarului Ilie Bolojan ✔️
Pistă de biciclete 🚲✔️
Grădiniță pentru copii ✔️
Realizări din mandatul 2012-2016 ✔️
Palatul Ullman a fost construit de arhitectul Lobl Ferenc, în 1913, în stil secession vienez. Palatul este decorat cu ferestre cu sticlă colorată. Basoreliefurile din ceramică realizate în atelierele Zsolnay din Pécs, cu faianță de culoarea bronzului reprezintă: "Menorah păzit de doi lei".
Sinagoga Ortodoxă Hev- ra Sas a fost construită în 1890, în stil eclectic. Monumentala decorație (stuc și picturile interioare) sunt de inspirație maură. Naosul are 600 de locuri pentru bărbați și 450 de scaune pentru femei la etaj. Zugrăveala este foarte bine păstrată.
Complexul baroc este cunoscut ca fiind cel mai important din România și unul dintre cele mai reprezentative ale Europei. Complexul este compuus din Palatul Episcopiei (1762) - una dintre cele mai elegante clădiri baroce construite în România, Catedrala "Înălțării Fecioarei Maria" cel mare loc baroc de cult în Europa Centrală și printre cea mai populară bazilici din Europa (1752-1780) și Șirul Canonicilor alcătuit din 57 de arcade. Primele două cladiri au fost construite de arhitecți și Ricca Hillebrandt.
Biserica cu Lună
Liceul greco-catolic
Clădirea liceului greco-catolic a fost terminată în stil nou românesc, la cererea episcopului Valeriu Traian Frențiu. Planurile au fost făcute de arhitectul Anton Sallerbeck. Biserica cu Lună a fost construită între 1784-1790, în stil baroc târziu, după planurile arhitectului Jacob Eder. Portretul lui Horea este pictat pe arcul deasupra altarului. Turnul se potrivește cu un mecanism trăgaci pentru o sferă reprezentând luna. Mecanismul fabricat în 1793, în atelierul ceasornicarului Rueppe Georg, pentru care biserica este Biserica Lunei.
avea gripul de pe mâner din piele, dar plasticul care înconjura care proteja o parte din circumferința acesteia dar și orificiile prin care trecea fibra de nylon era casant. Nu pot să nu recunosc că am dat de pământ cu acea rachetă de câteva ori, dar vreau să spun că era un plastic care nu avea proprietatea de a fi puțin elastic asemănătoar cauciucului. Alt dezavantaj care mi s-a părut a fi la acea rachetă de tenis era că distribuția preponderentă a masei rachetei sau centrul de greutate să mă exprim mai bine era în mâner. Tenisul l-am început târziu cam prin clasa a 11-a de liceu, fără antrenor. Am început bătând mingea la perete și în curtea blocului jucând cu un vecin, fără fileu cu o rachetă de lemn la început. În 1995 drept cadou că mi-am luat bacalaureatul tata mi-a dat o sumă consistentă de bani 💸 pe atunci să-mi cumpăr prima rachetă de grafit, un Dunlop cu diametrul mare. Am cumpărat-o de la un antrenor de la o bază de tenis din Oradea. M-a costat mult dacă bine îmi amintesc vreo 130000 sau 140000 de lei la vremea aceea. Din momentul când am trecut de la racheta de lemn la racheta de grafit am simțit că încep să progresez. Mă interesam de prețurile rachetelor negru cu galben Head Andre Agassi, galben cu negru dar când auzeam de prețuri în jurul a 250 DM eram dezamăgit. M-am interesat atunci de prețul rachetelor Wilson, mi se spunea că prețul rachetelor Wilson Stefan Edberg ar fi în jurul a 170 DM și tot mi se părea mult. În magazine nu se găseau încă. Pentru comparație primul televizor color 📺din import un Levis fabricat sau asamblat în Austria
în 1990 ne-a costat 45000 de lei. La scurt timp după mine și-a cumpărat și vecinul de la bloc cu care băteam mingea în curtea blocului una identică și ne-am hotărât să mergem împreună să închiriem teren la baza sportivă Precon și să jucăm. Am mers de la începutul sezonului până la închiderea sezonului de zgură mai mulți ani la rând, o dată sau de două ori pe săptămână în funcție de cum ne permitea buzunarul. Urmăream partide întregi de tenis la televizor. Pe la turneele ATP jucau Thomas Muster, Pete Sampras, Andre Agassi, Michael Stich, Boris Becker, Michael Chang, Petr Korda, Kafelnikov, Kiefer, Wayne Ferreira, Jeff Tarango, Dinu Pescariu, Dominic Hrbaty, Tim Henman, Greg Rusedski, Todd Martin, Mark Philippousis, Patrick Rafter, Adrian Voinea, R. Krajicek, Jim Courier, Spadea iar spaniolii Moya, Bruguera, Berasategui, Alex Coretjia, Costa dominau zgura. Finala turneului ATP de la București dintr-un an s-a disputat între doi austrieci Thomas Muster si Gilbert Schaller. A câștigat-o Muster care era în mare formă pe atunci. I-am uitat pe Medvedev, Ivanisevic, Edberg care era pe final de carieră si Rios. Rios, Muster, Korda si Ivanisevic erau stângacii din circuit. La feminin jucau în acele vremuri Graf, Seles, Sanchez, Hingis, Novotna, Majoli, Dragomir, Sparlea, Huber, Mary Pierce, Conchita Martinez, Lindsay Davenport, Amanda Coetzer. Pe toți aceștia i-am văzut jucând la televizor, parcă a fost ieri. Am avut nevoie de vreo trei ani să bat mingea pe terenul de tenis fără antrenor 👟sau instructor până să lovesc corect toate loviturile. Să învăț să servesc corect, dar și voleul și lovitura de backhand cu o singură mână mi-au luat mult timp. La început mingiile care îmi veneau pe backhand nu știam să le trimit înapoi în terenul advers decât prin backhand slice, nu știam să lovesc, dar mingiile treceau fără probleme peste fileu. Au fost momente în tenisul meu când nefiind mulțumit de backhand-ul meu am încercat să dau această lovitură cu două mâini. Am reușit, dar observând că eficiența loviturii de mele de forehand scade, am revenit la backhand-ul cu o singură mâna, aici având avantajul de a putea întrebuința și lovitura de slice cu o singură mâna, slice care nu mi-ar fi fost lesne de executat dacă aș fi optat să dau backhand-ul cu ambele mâini. Mi-am dat seama că la serviciu modul în care trebuie să țin racheta în mână sau priza diferă de modul în care se ține o paletă de badminton
, că trebuie îndoiți genunchii și brațul si trebuie pusă forța din umăr și corp pentru ca serva ta să pună probleme adversarului. După un timp mi-am cumpărat o altă rachetă un Fin Wildcat pe care îl am și acum, de data aceasta cu diametru normal. Nu mai țin minte în ce an l-am cumpărat dar țin minte că m-a costat 450000 de lei iar marca germană DM era în acele vremuri 4500 lei o marcă germană. Cel care mi-a vândut racheta mi-a dat posibilitatea să aleg între două rachete Fin Wildcat identice una nou-nouță, la care și mânerul era învelit cu nylon și una cu care mi-a spus că a jucat cineva o partidă și pe care mi-o oferea cu 50000 de lei reducere, la 400000 de lei. Am ales racheta nou-nouță. Am avut posibilitatea să joc de vreo câteva ori și în sala pe linoleu la Sala Armatei, prin amabilitatea unui alt vecin care era angajat la armată, prilej cu care am putut să-mi exersez voleul jucând serviciu-voleu. În sală servele îmi intrau mai bine nefiind deranjat de soare sau de vânt la fel ca și în aer liber pe zgură. La sală mai era un avantaj faptul că mingiile nu se uzau așa de repede și le puteam folosi mai mult timp. Am participat la un turneu pe plan local în Oradea, fiind eliminat în primul tur cu 6-2, 6-2. Înscrierea în turneu m-a costat și aceea. Au fost vremuri când jucam pe arșiță, pe călduri foarte mari astfel că terenul după ce era udat în momentul când intram pe acesta la vreo zece minute era uscat complet, nu făceam pauză între game-uri deoarece închiriatul terenului era costisitor. De fiecare dată închiriam terenul pentru două ore și împărțeam suma de închiriat la doi cu vecinul. Am mai avut și o altă rachetă de grafit un Kneissl White Star second-hand de care nu am fost foarte mulțumit si pe care am vândut-o. La clubul sportiv Voința am avut ocazia să joc cu un Wilson Pro Staff model mai vechi și mi s-a părut a fi cea mai performantă rachetă cu care am jucat, o rachetă foarte bine echilibrată, de parcă ar fi fost concepută exact pentru felul în care eu eram obișnuit să joc tenis. La clubul de tenis Voința am jucat un set cu cineva cu mai multă experiență decât mine în fenomenul tenisului de câmp, am pierdut cu 6-1, dar la sfârșitul setului ne-am dat mâna și i-am zis "Mulțam că am luat game-ul de onoare." Tenisul e un sport costisitor. Pe lângă costurile cu închirierea terenului, achiziția de mingi mai apăreau din când în când costuri cu schimbatul racordajului rachetei care se rupea. Au fost situații când am renunțat la calitate din lipsă de fonduri necumpărand mingi de calitate Penn sau Wilson și cumpărând mingi mai ieftine chinezești care se găseau la prețuri mai mici dar care nu aveau elasticitate suficientă și nu săreau de la sol sau erau prea grele. Am jucat cu mingi de tenis marca Pneumant fabricate în fosta Germanie democrată, de care am fost mulțumit. Nu cred că am uitat să joc, dar am pus racheta deoparte. Sunt un necunoscut în lumea tenisului, n-am realizat nimic. Mi-a prins bine mișcarea pentru condiția fizică deoarece mai apoi m-am angajat 👨🏭 și a fost necesar la locul de muncă să fiu disponibil la efort fizic. Dacă aș fi început mai devreme cu tenisul, informatica și calculatorul astăzi aș fi ajuns mai departe poate, dar trebuie să fiu și puțin mai indulgent cu mine pentru că în clasa a noua sau a zecea într-o pauză în liceu am încercat să urc două trepte sau scări odată și am făcut o entorsă la piciorul drept fiind nevoit să stau acasă cu piciorul în gips. Poate și de aceea deplasarea mea pe terenul de tenis nu a fost atât bună, auzindu-l mai târziu pe Țiriac spunând că principalul său atu la tenis erau picioarele. De Țiriac am auzit prima dată când bunicul meu se uita la televiziunea maghiară, înainte de 1989, la televizorul românesc cu diagonală mare alb-negru Diamant și jucau Ivan Lendl cu Boris Becker pare-mi se la Praga, bunicul meu înțelegând limba maghiară și întrebându-l cine îi Țiriac mi-a spus că e manager-ul lui Boris Becker și că este român. Apoi l-am întrebat pe bunicul meu: "Ce e acela manager ?" Bunicul meu mi-a răspuns: Antrenorul. Boris era din câțiva pași la fileu și indiferent de cum ar fi ales să joace un meci de tenis din spatele linei terenului sau să joace serviciu-voleu șansele sale de a câștiga un meci erau aproximativ aceleași, intervenind aici unele aspecte legate de suprafața de joc, lentă sau rapidă, după părerea mea. Cu alte cuvinte era un jucător complet. 
avea gripul de pe mâner din piele, dar plasticul care înconjura care proteja o parte din circumferința acesteia dar și orificiile prin care trecea fibra de nylon era casant. Nu pot să nu recunosc că am dat de pământ cu acea rachetă de câteva ori, dar vreau să spun că era un plastic care nu avea proprietatea de a fi puțin elastic asemănătoar cauciucului. Alt dezavantaj care mi s-a părut a fi la acea rachetă de tenis era că distribuția preponderentă a masei rachetei sau centrul de greutate să mă exprim mai bine era în mâner. Tenisul l-am început târziu cam prin clasa a 11-a de liceu, fără antrenor. Am început bătând mingea la perete și în curtea blocului jucând cu un vecin, fără fileu cu o rachetă de lemn la început. În 1995 drept cadou că mi-am luat bacalaureatul tata mi-a dat o sumă consistentă de bani 💸 pe atunci să-mi cumpăr prima rachetă de grafit, un Dunlop cu diametrul mare. Am cumpărat-o de la un antrenor de la o bază de tenis din Oradea. M-a costat mult dacă bine îmi amintesc vreo 130000 sau 140000 de lei la vremea aceea. Din momentul când am trecut de la racheta de lemn la racheta de grafit am simțit că încep să progresez. Mă interesam de prețurile rachetelor negru cu galben Head Andre Agassi, galben cu negru dar când auzeam de prețuri în jurul a 250 DM eram dezamăgit. M-am interesat atunci de prețul rachetelor Wilson, mi se spunea că prețul rachetelor Wilson Stefan Edberg ar fi în jurul a 170 DM și tot mi se părea mult. În magazine nu se găseau încă. Pentru comparație primul televizor color 📺din import un Levis fabricat sau asamblat în Austria
în 1990 ne-a costat 45000 de lei. La scurt timp după mine și-a cumpărat și vecinul de la bloc cu care băteam mingea în curtea blocului una identică și ne-am hotărât să mergem împreună să închiriem teren la baza sportivă Precon și să jucăm. Am mers de la începutul sezonului până la închiderea sezonului de zgură mai mulți ani la rând, o dată sau de două ori pe săptămână în funcție de cum ne permitea buzunarul. Urmăream partide întregi de tenis la televizor. Pe la turneele ATP jucau Thomas Muster, Pete Sampras, Andre Agassi, Michael Stich, Boris Becker, Michael Chang, Petr Korda, Kafelnikov, Kiefer, Wayne Ferreira, Jeff Tarango, Dinu Pescariu, Dominic Hrbaty, Tim Henman, Greg Rusedski, Todd Martin, Mark Philippousis, Patrick Rafter, Adrian Voinea, R. Krajicek, Jim Courier, Spadea iar spaniolii Moya, Bruguera, Berasategui, Alex Coretjia, Costa dominau zgura. Finala turneului ATP de la București dintr-un an s-a disputat între doi austrieci Thomas Muster si Gilbert Schaller. A câștigat-o Muster care era în mare formă pe atunci. I-am uitat pe Medvedev, Ivanisevic, Edberg care era pe final de carieră si Rios. Rios, Muster, Korda si Ivanisevic erau stângacii din circuit. La feminin jucau în acele vremuri Graf, Seles, Sanchez, Hingis, Novotna, Majoli, Dragomir, Sparlea, Huber, Mary Pierce, Conchita Martinez, Lindsay Davenport, Amanda Coetzer. Pe toți aceștia i-am văzut jucând la televizor, parcă a fost ieri. Am avut nevoie de vreo trei ani să bat mingea pe terenul de tenis fără antrenor 👟sau instructor până să lovesc corect toate loviturile. Să învăț să servesc corect, dar și voleul și lovitura de backhand cu o singură mână mi-au luat mult timp. La început mingiile care îmi veneau pe backhand nu știam să le trimit înapoi în terenul advers decât prin backhand slice, nu știam să lovesc, dar mingiile treceau fără probleme peste fileu. Au fost momente în tenisul meu când nefiind mulțumit de backhand-ul meu am încercat să dau această lovitură cu două mâini. Am reușit, dar observând că eficiența loviturii de mele de forehand scade, am revenit la backhand-ul cu o singură mâna, aici având avantajul de a putea întrebuința și lovitura de slice cu o singură mâna, slice care nu mi-ar fi fost lesne de executat dacă aș fi optat să dau backhand-ul cu ambele mâini. Mi-am dat seama că la serviciu modul în care trebuie să țin racheta în mână sau priza diferă de modul în care se ține o paletă de badminton
, că trebuie îndoiți genunchii și brațul si trebuie pusă forța din umăr și corp pentru ca serva ta să pună probleme adversarului. După un timp mi-am cumpărat o altă rachetă un Fin Wildcat pe care îl am și acum, de data aceasta cu diametru normal. Nu mai țin minte în ce an l-am cumpărat dar țin minte că m-a costat 450000 de lei iar marca germană DM era în acele vremuri 4500 lei o marcă germană. Cel care mi-a vândut racheta mi-a dat posibilitatea să aleg între două rachete Fin Wildcat identice una nou-nouță, la care și mânerul era învelit cu nylon și una cu care mi-a spus că a jucat cineva o partidă și pe care mi-o oferea cu 50000 de lei reducere, la 400000 de lei. Am ales racheta nou-nouță. Am avut posibilitatea să joc de vreo câteva ori și în sala pe linoleu la Sala Armatei, prin amabilitatea unui alt vecin care era angajat la armată, prilej cu care am putut să-mi exersez voleul jucând serviciu-voleu. În sală servele îmi intrau mai bine nefiind deranjat de soare sau de vânt la fel ca și în aer liber pe zgură. La sală mai era un avantaj faptul că mingiile nu se uzau așa de repede și le puteam folosi mai mult timp. Am participat la un turneu pe plan local în Oradea, fiind eliminat în primul tur cu 6-2, 6-2. Înscrierea în turneu m-a costat și aceea. Au fost vremuri când jucam pe arșiță, pe călduri foarte mari astfel că terenul după ce era udat în momentul când intram pe acesta la vreo zece minute era uscat complet, nu făceam pauză între game-uri deoarece închiriatul terenului era costisitor. De fiecare dată închiriam terenul pentru două ore și împărțeam suma de închiriat la doi cu vecinul. Am mai avut și o altă rachetă de grafit un Kneissl White Star second-hand de care nu am fost foarte mulțumit si pe care am vândut-o. La clubul sportiv Voința am avut ocazia să joc cu un Wilson Pro Staff model mai vechi și mi s-a părut a fi cea mai performantă rachetă cu care am jucat, o rachetă foarte bine echilibrată, de parcă ar fi fost concepută exact pentru felul în care eu eram obișnuit să joc tenis. La clubul de tenis Voința am jucat un set cu cineva cu mai multă experiență decât mine în fenomenul tenisului de câmp, am pierdut cu 6-1, dar la sfârșitul setului ne-am dat mâna și i-am zis "Mulțam că am luat game-ul de onoare." Tenisul e un sport costisitor. Pe lângă costurile cu închirierea terenului, achiziția de mingi mai apăreau din când în când costuri cu schimbatul racordajului rachetei care se rupea. Au fost situații când am renunțat la calitate din lipsă de fonduri necumpărand mingi de calitate Penn sau Wilson și cumpărând mingi mai ieftine chinezești care se găseau la prețuri mai mici dar care nu aveau elasticitate suficientă și nu săreau de la sol sau erau prea grele. Am jucat cu mingi de tenis marca Pneumant fabricate în fosta Germanie democrată, de care am fost mulțumit. Nu cred că am uitat să joc, dar am pus racheta deoparte. Sunt un necunoscut în lumea tenisului, n-am realizat nimic. Mi-a prins bine mișcarea pentru condiția fizică deoarece mai apoi m-am angajat 👨🏭 și a fost necesar la locul de muncă să fiu disponibil la efort fizic. Dacă aș fi început mai devreme cu tenisul, informatica și calculatorul astăzi aș fi ajuns mai departe poate, dar trebuie să fiu și puțin mai indulgent cu mine pentru că în clasa a noua sau a zecea într-o pauză în liceu am încercat să urc două trepte sau scări odată și am făcut o entorsă la piciorul drept fiind nevoit să stau acasă cu piciorul în gips. Poate și de aceea deplasarea mea pe terenul de tenis nu a fost atât bună, auzindu-l mai târziu pe Țiriac spunând că principalul său atu la tenis erau picioarele. De Țiriac am auzit prima dată când bunicul meu se uita la televiziunea maghiară, înainte de 1989, la televizorul românesc cu diagonală mare alb-negru Diamant și jucau Ivan Lendl cu Boris Becker pare-mi se la Praga, bunicul meu înțelegând limba maghiară și întrebându-l cine îi Țiriac mi-a spus că e manager-ul lui Boris Becker și că este român. Apoi l-am întrebat pe bunicul meu: "Ce e acela manager ?" Bunicul meu mi-a răspuns: Antrenorul. Boris era din câțiva pași la fileu și indiferent de cum ar fi ales să joace un meci de tenis din spatele linei terenului sau să joace serviciu-voleu șansele sale de a câștiga un meci erau aproximativ aceleași, intervenind aici unele aspecte legate de suprafața de joc, lentă sau rapidă, după părerea mea. Cu alte cuvinte era un jucător complet. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu